Copilărie și un soi de dor

Când mă gândesc la perioada copilăriei, mereu îmi amintesc de cele mai bune dulciuri, de cele mai bune amintiri, de toate. Sunt sigură că și tu îți amintești de cât de bună putea fi plăcinta bunicii, de cât de minunat era să mergi la joacă și ce amintiri frumoase au rămas.

Chiar azi vorbeam cu o vecină și îi spuneam ce bune puteau fi dulciurile când eram mică. Atunci aveam mai puține și ne bucuram de acel puțin pe care îl aveam. Când tata venea de la muncă din Germania și ne aducea ciocolată sau Haribo parcă era o zi de sărbătoare. Azi, însă, avem de a face cu o obișnuință. Ne-am obișnuit să avem tot ceea ce vrem, toate dulciurile pe care ni le dorim și e bine, dar obișnuința duce la saturație deseori. Și ne cam săturăm de toate acele dulciuri, de toate acele lucruri cu care ne-am obișnuit.  

Despre amintiri însă… putem spune că sunt partea de care nu mai putem să avem parte, decât în minte. Dacă în trecut mâncam dulciuri și eram fericiți pentru că era ceva uau că le aveam, azi în amintirea acelor vremuri putem să mai desfacem o pungă de Haribo, în privința amintirilor le putem păstra în sufletul nostru. E ca un sertar în care păstrăm frumos ceva de dragul unei amintiri și pe care din când în când îl mai deschidem zâmbitori, știind că am trecut peste o perioadă frumoasă, dar am rămas cu o amintire de o viața.

Am spus că îmi amintesc de toate, nu? Acele toate sunt cele mai frumoase amintiri, cu oamenii dragi din viața noastră, oameni care ne-au ajutat, oameni care au fost acolo, colegi de joacă, de muncă etc. Acest toate reprezintă cele mai personale lucruri, amintiri și lucruri pe care, în mod normal, nu le spunem nimănui, le păstrăm pentru noi. Și este, e bine să nu știe lumea chiar totul. Păstrează anumite amintiri pentru tine.

Plăcinta bunicii…hmm şi ambele mele bunici făceau perfect asta. Bunica din partea tatălui meu făcea o plăcintă cu măr absolut delicioasă. Iar cea din partea mamei făcea acea plăcintă cu brânză delicioasă. Cred că fiecare dintre noi avem o amintire la casa bunicii, cu bunica.

Locul de joacă…O, Doamne.. la noi locul de joacă era orice spațiu verde unde se adunau doi, trei copii. Chiar și azi găsești în acel loc copii ce se joacă de-a vaţi ascunsela  sau șotron.

Am fost melancolică azi? Dar nu pentru a produce tristețe, ci pentru a-ți aminti că a trecut o perioadă frumoasă a vieții. Că viața este construită din momente și momente, că poate ceea ce pare obișnuit azi, în viitor o să fie ceva ce îți lipsește. Așa e în viață. Nu știm exact când ieșim ultima dată afară la joacă, când vedem o persoană dragă pentru ultima oară, ci câte și mai câte. Dar asta surprinde spontaneitatea vieții. Ar fi stresant și ciudat să știi totul dinainte. Nu ai mai avea parte de adrenalină, de anumite senzații.

 Ce am enumerat mai sus reprezintă de fapt ceea ce mă leagă pe mine de acel termen numit copilărie. Copilăria de care am trecut prin prisma maturizării. Dar am rămas cu acel sertărel. Sertărelul amintirilor unde… păstrez toate acestea și din când în când în unele zile, de pildă cum e cea de azi mai spun oamenilor despre copilărie, despre cea mai frumoasă perioadă a vieții. Iar dacă azi crezi că această perioadă este prea departe de tine, nu te sfii, în sufletul tău mereu va exista un copil, unul care abia așteaptă să se mai joace, să mai mănânce bomboane sau cine ştie câte alte lucruri. „Copilăria reprezintă inima tuturor vârstelor”, asta afirma Lucian Blaga și am vrut să vă spun asta pentru a subilinia că mereu vei fi copil. Un corp uman nu poate funcționa fără organul numit inimă, iar dacă copilăria reprezintă inima vârstelor, în nici o vârstă nu ai putea trăi fără acea parte de copil în sufletul tău.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *