Dorul- confirmarea iubirii.

Despre dor, s-au scris multe lucruri, mulți oameni ziceau că dorul e ceva ce vine automat, dar care apare o dată ce pierzi, sau părăsești o persoană. Alții ziceau că dorul este cel care clădește. Oamenii, mereu au avut păreri diferite. Nu vreau să fiu părtinitoare, însă mie cel puțin, dorul mi se pare a fi o stare, stare care de cele mai multe ori, te macină. Ști care e cel mai ciudat dor? Dorul de o persoană pe care ești sigur/ă că nu o să mai ai ocazia să o vezi prea curând, dorul de o astfel de persoană este de-a dreptul sfâșietor. Dorul poate lua multe forme, dar în esență, el e unu și același lucru: lipsa a ceva sau cineva care la un moment dat a însemnat mai mult decât totul pentru noi. Dorul reprezintă lipsa unei persoane, sau a unui lucru care ne dădea, cândva echilibrul. Știți dorul ăla de anumite momente, în special de cele din copilărie? Ne este dor, de acele momente pentru că ne dăm de fapt seama că au trecut mult prea repede, că nu am avut ocazia să ne bucurăm suficient de ele. Iar vorbesc de lucruri triste, sufletul meu e asemănător unei toamne într-o continuă melancolie de când ea nu mai este. E vorba de dor, mi-e dor de ea, de bunica mea superbă. Sunt sigură că și ție îți trece prin cap o persoană, când vorbesc de asta… o persoană pe care ai iubit-o atât de mult încât ai dori să mai porți o conversație cu ea, măcar una. Conștient fiind că după acea una, ultimă, ai mai tânji și la alte. E normal. Nu te judec. Și eu sunt așa și visez la ce i-ași spune. Ei bine, în momentul în care mă trezesc din această visare în care tânjesc să o mai strâng o dată în brațe, dau piept în piept cu viața și realizez că timpul este ireversibil. Îmi dau seama, că abia acum alergam fară griji prin curte, ca mai apoi să cresc și să realizez că responsabilitățiile mă împresoară. Când crești, conștientizezi că ai da orice pe lume să redevi copil. Aaa, da și ți se face dor și de asta.

Dar aici apare diferența, o dată cu dorul ne dăm seama de fapt cât a însemnat o persoană pentru noi, o dată cu plecarea ei învățăm să îi prețuim fiecare gest, chiar dacă este deplasat, pentru că anumite gesturi ne fac să fim diferiți. Și totuși, dacă iubim o persoană dorul se transformă în ceva pozitiv, rugăciunea se transformă într-un mod de comunicare atât cu Dumnezeu cât și cu persoana dragă. Ideea e că nu ar trebui să ne teme de a ne fi dor, dorul confirmă o iubire sinceră și autentică.

Pe de altă parte însă, există un anumit dor chinuitor, care te face să cazi în anumite trăiri obsesive, crează o îmbolnăvire a sufletului, o decepție a lui. E normal să ne fie dor, e normal să suferim, ce nu e normal însă este să ne lăsăm sufletul să cadă într-o tulburare din cauza unui dor. Mereu m-am gândit, când a fost vorba de o persoană,  că vrea cu orice preț să mă știe fericită și nicidecum tristă. Dar în schimb e necesar să conștientizezi, că ești singura persoană care te poate ajuta să treci peste un dor. E ca și o rană, cei din jur o pansează, dar dacă tu mereu îți rupi pansamentul, e normal să curgă sânge. Ia-ți un timp, dezinfectează-ți rana cu lacrimi, plângi dacă simți că este nevoie, cât crezi, cât simți, dar apoi în fața lor, arată-le că esti puternic/ă. Pentru că dezinfectând constant o rană și îngrijind-o ai să observi, o dată cu timpul că are să se închidă, că are să fie din ce în ce mai puțin deranjatoare, că poate la un moment dat ai să îți amintești cu drag de ea, zâmbind. Doar oferă-ți timp. E normal ca după o rană adâncă, să îți rămână o cicatrice pe piele, ce nu e normal însă este ca acea cicatrice să se infecteze, în perioada în care ar trebui să fie îngrijită, doar din lipsa ta de atenție.  Cineva mi-a zis recent că atunci când plângi din cauza unei persoane, rătăcite în cer, defapt îi arzi fața cu lacrimile tale, o teorie interesantă, nu știu cât de reală, dar totuși e interesantă abordarea, pentru că te face să te gândești că nu ai dori să rănești persoana aceea, iar așa apare autocontrolul.

Totuși, partea bună în dor este că ai o confirmare… a ce? A iubirii. Când iubești o persoană, abia aștepți să o revezi, dacă ai iubit sau iubești sincer un anumit moment, o anumită persoană, sau chiar un simplu obiect, ai să observi că abia aștepți reîntâlnirea. Și hei… să iubești o persoană plecată, e un lucru atât de sublim, încât te face să trăiești frumos aici, pentru a te revedea cu ea dincolo. Aceasta este nădejdea mea, știu că în prima clipă în care voi păși pe meleagul cerului, bunica mă va strânge în brațe, dar mai înainte de asta, știu că nu m-am născut pentru a-mi dori moartea. Persoanele plecate în cer au terminat activitatea lor pe pământ, noi însă trebuie să le face mândre de alegeriile noastre, așa m-am încurajat tot acest timp.

Iar ca o ultimă confesiune, mi-e dor uneori și de ceea ce eram înainte, dar asta nu înseamnă ceva rău, am crescut, și am realizat că trebuie să învăț din toate. Multe persoane, îmi puneau anumite etichete greșite crezând că dacă scriu despre anumite dureri, eu sufăr. Nu este așa, nici pe departe, sunt lucruri de care am reușit în final să mă debarasez, din care am învățat și pe care vreau să le împărtășesc cu oamenii dragi mie. Nu, nu mi-e greu și dacă mi-ar fi de ce aș recunoaște aici? Am nevoie de un pachet de șervețele, o jumătate de oră și scap de orice tristețe. Descarcă-te, dacă simți că trebuie să plângi, foarte bine fă-o, e necesar uneori să îți lași ochii să purifice tot ceea ce apasă sufletul, dar nu uita, cerul nu e limita, e doar șansa unui nou început, la fel cum dorul nu e o durere ci o bucurie a unei iubiri confirmate prin fapte.

„ Atunci când îmi e foarte dor de oamenii pe care îi iubesc, îmi amintesc că îmi bat în piept“

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *