Viața și perioadele petrecute în întuneric

Mi-a fost mereu frică de întuneric. Când eram mică, mereu dormeam cu lumina aprinsă pentru că aveam aceasta frică. Acum că am crescut, văd altfel lucrurile. Copil fiind, crezi că acel întuneric reprezintă răul, ei, bine, acel întuneric reprezintă doar procesul de maturizare, procesul prin care ajungi în lumină, așa cum susțineam în unul din articolele precedente: „Ca să ajungi în lumină, trebuie să treci mai întâi prin întuneric.”

Un citat spunea că „Omul poate fi scos din întuneric. Întunericul din om, mult mai greu.” Am dorit să subliniez aceasta, pentru că este subiectul despre care vreau să vorbim. Mi-aș intitula mesajul, viață în întuneric. Fiecare dintre noi am simțit măcar o dată că trăim în beznă, că nu știm ce drum să apucăm, că orice am alege, drumul nostru pare a fi cuprins de întuneric și lumina pare a fi mult prea departe. Am învățat de-a lungul timpului că atunci când bezna e cea mai densă, te regăsești. Dacă nu ar exista întunericul din mijlocul tunelului, nu vom ști să ne bucurăm de lumina pe care la început doar o zărim.

Viața e asemenea unei șosele. Pentru a ajunge la destinație, va trebui să conduci și noaptea sau să treci și prin tunelurile ce îți vor pune la încercare credința. Și toate astea…pentru ca mai apoi să vezi cât de mult contează lumina.

Ce poate fi acel întuneric despre care vorbesc? O perioadă a vieții, o pierdere, o decepție, o deznădejde, întunericul poate lua diferite forme. Dacă pentru unii oameni, întunericul înseamnă viața în dependență de drog, pentru mine întunericul înseamnă singurătate. Fiecare dintre noi înțelegem diferit acest termen. Fiecare, în funcție de ceea ce a trăit, de ceea ce a simțit la un anumit moment. Mulți din marii autori au afirmat că se simt pierduți în acest întuneric ce pare a-i copleși. Vreau să susțin această opinie cu un citat de aparține lui Mircea Eliade: „Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam să mă analizez, mă trezeam într-un întuneric desăvârşit. De unde să încep să mă caut? Unde aş putea fi eu însumi? Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine? Gândurile se risipeau. Mă deşteptam cugetând la alta lucruri. Începeam din nou, încăpăţânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apăsând tâmplele. Acelaşi întuneric. Şi nu întâlneam nicăieri nici o lumină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul şi să vieţuiesc întocmai după nevoile lui?…Am aflat un singur lucru pe care-l bănuiam însă de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin, celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit…”

De ce am vrut să vă las acest citat? Pentru a sublinia ideea că până și oamenii ce au marcat istoria, s-au confruntat cu momente de căutare a sinelui, momente care de altfel nu s-au sfiit să le ascundă. Ar fi de-a dreptul ciudat să avem o viață doar cu soare. Am pierde frumusețea clipelor grele, am pierde esența momentelor complicate. Oamenii au fost creați pentru a fi persoane puternice. Tu ai fost creat pentru a fi un om puternic. Dacă azi ești în mijlocul întunericului, nu renunța, dacă mergi înainte vei ajunge în lumină și vei ști să te bucuri de ea. Nu vom ști să ne bucurăm de soare, dacă nu ar ploua câteodată. Viața e un dar.

Momentele din beznă sunt cele care ne dau șansa unui nou început curat și sincer. Nu te mulțumi cu ideea unei lumini ce s-a stins. Soarele apune și dimineața următoare răsare din nou. Trebuie doar să ai răbdare să treacă noaptea.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *